Despre Dumnezeu

                    Cei care nu cred in Dumnezeu, din cate am observat eu, sustin ca nu cred  pentru ca nu au dovezi clare, nu Il vad cu ochii lor sau nu Il aud cu urechile lor. Cam asa eram si eu cand credeam ca nu cred in Dumnezeu. De fapt, aveam sa-mi dau seama mai tarziu, eram furioasa pe Dumnezeu si dadeam vina pe El pentru toate nedreptatile din lume, neintelegand de ce nu face nimic ca se le opreasca. O presupunere total gresita!

               Revenind, pana la urma cei mai multi se declara atei pentru ca simturile de care se folosesc ca sa traiasca pe Terra nu Il identifica pe Dumnezeu sub nici o forma. Cu riscul de a jigni foarte multi oameni, asta este o mare stupizenie!!! In realitate simturile noastre sunt foarte limitate si afirm asta strict stiintific. Pe piele exista miliarde de bacterii. Toata lumea a auzit de celebrul stafilococ de care tegumentele noastre colcaie  dar pe care ochii (cu care avem impresia ca vedem totul) nu sunt in stare nici macar sa il zareasca. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca nasul nostru are cateva zeci de mii de receptori olfactivi in comparatie cu milioanele de receptori ale unui catel, de exemplu. In aceeasi situatie se afla si urechile.

               Facand un calcul simplu, nu vedem mare lucru, nu auzim mare lucru, nu mirosim mare lucru si tot asa. Si noi ne folosim de  simturile astea rudimentare in comparatie cu toata fauna planetei ca sa afirmam ca nu exista Dumnezeu?!

              Evident o sa apara oameni care o sa ma contazica sustinand ca stiinta a evoluat atat de mult incat poate explica orice dar ca pe Dumnezeu nu L-a gasit  nicaieri. Care stiinta, frate? Aia care ma invata la scoala ca habar nu are de ce ne folosim doar 5% din creier si are o idee foarte vaga despre cum ne functioneaza “manasarda”? Medicinistii au o gluma: toate bolile ale caror cauze nu se cunosc se numesc idiopatice- pentru ca suntem prea idioti ca sa ne dam seama de ce apar!

              Pana la urma cu ce dovezi sustinem noi ca nu exista Dumnezeu?! Cat de aroganti am ajuns si cat de autosuficienti! Si totusi Dumnezeu ne rabda oricum.

Pe Dumnezeu nu Il gasesti ajutandu-te de toate mijloacele pe care le folosim ca sa interactionam cu lumea inconjuratoare: simturile, ratiunea, logica, in general creierasul nostru care are impresia ca le stie pe toate. El e deasupra acestor lucruri si ca sa incepem sa intelegem  trebuie mai intai sa recunoastem ca suntem niste fiinte foarte limitate. Dar ar insemna sa renuntam la orgoliu, ori tocmai asta ne face aroganti si autosuficienti!

             Se spune, si pe buna dreptate, ca muzica este limbajul cel mai apropiat de suflet. Atotputernica stiinta la care ne inchinam in fiecare zi (iertati-mi ironia), nestiind decat foate putin cum functioneaza “tartacuta” noastra, nu are o explicatie cum de reusesc unii dintre noi sa creeza muzica si de unde vine. E foarte simplu: e talantul lor daruit de Dumnezeu; unii au unul singur iar altii un sac intreg. Talantul meu e medicina si cu ajutor de sus am sa-l inmultesc si eu . Altfel cum ar fi stiut un copil cu dintii de lapte ca o sa-mi placa atat de mult ce fac acum si ca o sa ma faca fericita?! Asta e doar un exemplu de lucru asa-zis abstract pe care stiinta nu il poate explica si care ne depaseste. Tocmai aici e secretul: cunoasterea Lui Dumnezeu, cand suntem aroganti si autosuficienti, nu este posibila. Si pentru ca nu suntem in stare sa ajungem la El sfarsim ca vulpea din poveste si spunem ca strugurii sunt acri.

             Asadar, primul pas este sa recunostem ca, asa cum in comparatie cu varsta Universului viata nostra dureaza cam o nanosecunda, asa si ceea ce stim e in realitate infim. Ca in orice altceva, “problema” trebuie studiata. Nemaiavand un suflet de copil care crede fara sa aiba nevoie de dovezi, trebuie sa ni se aduca  argumente. Si ce ne-a lasat Dumnezeu ca sursa de informare? Biblia. Ca un sfat pe care l-am primit de la oameni care se pricep si ca un lucru de bun-simt, Biblia nu trebuie, pentru prima oara, citita direct pentru ca risti sa o citesti, vorba lu’ tata, ca pe mersul trenurilor si  sa nu pricepi nimic iar a doua oara sa nu te mai atingi de ea. Sfanta Scriptura e o metafora criptata de la un capat la celalalt si la inceput, ca sa o intelegi, cel mai bine e sa o citesti talcuita, adica explicate de oameni mai destepti decat noi, in cazul acesta daruiti de Dumnezeu. Aici nu exista “fiecare cu parerea lui, eu de unde stiu cine are dreptate?”, cum ar fi unii tentati sa spuna, ci oameni pe care traditia i-a consemnat ca sfinti. Se apuca cineva acum sa conteste si existenta  sfintilor? Sa le reamintesc ca stiinta nu a reusit sa descopere de ce nu le putrezesc moastele, adica ramasitele, acestor oameni?  Si dupa ce te-ai apucat sa studiezi “problema”,  de restul se va ocupa Cel de sus  cu o generozitate peste puterea noastra de imaginatie, daca iti doresti cu adevarat sa Il cunosti.

              In incheiere as dori sa ii lamuresc pe cei care poate se intreaba cum impact eu ideea de medic (medicina ramane o stiinta) si credinta in Dumnezeu. Am sa le raspund citandu-l pe profesorul Dan Mircea Enescu, chirurg plastic pediatru de renume mondial, seful spitalului Grigore Alexandrescu din Bucuresti si one of my personal heros: “Stiu precis ca sunt o prelungire a Lui Dumnezeu pentru ca o biata fiinta umana nu poate salva un om de la moarte.” Asa ca, atat cat tine “ograda mea”,  sunt convinsa ca am sa salvez lumea!

O alta perspectiva asupra spagii

                Articolul de mai jos este unul special pentru ca, desi imi apartine,  a aparut prima oara pe blogul lui Bitza (www.bitza.ro) unde se afla si in prezent.  Imediat dupa ce l-am scris (intr-un moment de enervare)  am inceput sa imi storc creierii ce as putea face cu el; pana la urma degeaba il scrisesem daca il citeam doar eu. Ideea mi-a venit aproape  instantaneu dupa operatiunea “incins neuronii in cautare de solutii”: ce-ar fi sa-i scriu omului un mail si  sa-l rog frumos sa-mi puna articolul pe blogul lui ca sa il citeasca cat mai multi oameni? Zis si facut. Prima persoana careia i-am spus de mail a fost prietena mea Bubu. Vorbeam cu ea pe mess si drept raspuns am primit emoticon-ul ala care se tavaleste de ras. Femeia credea ca-i scrisesem cat de mult il iubesc   si eventual ca tocmai il cerusem de nevasta!  Aceeasi reactie a avut-o si sor’mea care a eliberat din adancul corzilor vocale un “Aoleu!” apocaliptic, prevestitor numai de rele, adica de declaratii inflacarate. Pentru ca Bitza nu mi-a raspuns fix a doua zi surioara mea scumpa si draga m-a sfatuit (abtinandu-se cu greu sa nu rada)  ca ar fi cazul sa incerc cu blogul Andreei Marin;  sigur Zana ma poate ajuta. Nu mica le-a fost mirarea cand le-am aratat (cu pulsul accelerat, rosie toata la fata si cu o voce gatuita de emotii) articolul meu pe prima pagina de pe blog. Recunosc ca pentru o secunda m-am indoit si eu ca o sa ma ia in serios cand am vazut, doua zile mai tarziu, in inbox mail-ul de la el (si eu blonda, daca avea de gand sa ma ignore nu-mi mai raspundea in the first place!). Dar omul mi-a dovedit ca nu e indiferent la ce se intampla in jurul lui (tocmai d’aia m-am gandit la el de la inceput)  si mi-a impartasit nemultumirile. So here it is:

               

                     Am crescut, ca orice roman care a petrecut macar o zi intr-un spital din tara asta, alta decat excursia la maternitate, cu convingerea ferma ca medicii se asteapta sa primeasca si iau spaga. Aceasta convingere n-a fost imprumutata de la altii ci traita pe propria piele in urma contactului cu un medic ortoped cand mi-am rupt piciorul intr-un accident de masina la mijlocul anilor ’90. Nu imi mai amintesc numele lui, doar ca era un tip inalt, trecut bine de 30 de ani. Cand am ajuns la spitalul unde lucra el, dupa un drum la urgente, nici nu am apucat bine sa ma desmeticesc ca m-am trezit bagata in gips pana la brau. Uitandu-ma mai tarziu pe radiografii am vazut ca femurul meu nu era redus ortopedic, cum aveam sa invat mai tarziu la scoala, adica readus la pozitia lui anatomica. Cele doua bucati rupte stateau una langa alta in loc sa stea cap la cap. Din experienta proprie pot spune ca doare ca naiba! Am inghitit fiole de algocalmin timp de trei zile de parca erau suc de mere si durerea tot nu disparea. La sfarsitul acestor zile, mama, exasperata ca medicul care se ocupa de mine nu pomenea nimic de operatie si abia daca schimba doua vorbe cu ea, s-a dus acasa si a pus intr-un plic toti banii pe care ii avea si s-a intors ca sa ii ceara socoteala. Domnul doctor, evident, nu avea motive serioase pentru care sa nu ma programeze mai repede la operatie. A luat fara sa protesteze banii iar eu am luat in sfarsit drumul blocului operator. Invers proprtional cu empatia fara pacienti era priceperea lui ca chirurg asa ca omul si-a facut impecabil treaba si la prima si la a doua operatie.  Dar gustul amar al actului medical conditionat de bani, chiar daca nu verde in fata, intr-un moment financiar foarte greu pentru ai mei, a ramas si nu mi-am schimbat parerea nici cand  am intrat la facultate .

               Am avut multe discutii cu o prietena, care avand unul din parinti medic a crescut practic in spital,si care a incercat sa ma convinga ca majoritatea medicilor nu cer bani dar ca romanul simte nevoia sa cotizeze oricum. Aici am inclinat sa fiu de acord cu ea pentru ca apucaturile noastre fanariote sunt valabile si azi si nu doar in relatie cu sistemul medical. Ce nu a reusit ea sa ma convinga e ca nu exista si medici care vor bani ca sa te trateze.  Cazul ortopedului care s-a ocupat de mine nu a fost si nu este singurul, chiar daca ea personal nu a avut de-a face cu un astfel de om.

                  Prin facultate am inceput sa aflu exact care sunt salariile. Ma asteptam sa fie mici pentru ca asa a fost mereu in Romania dar marturisesc ca nu credeam ca sunt atat de mici. Am auzit de rezidenti la neurochirurgie (pentru cine nu stie au cel mai lung rezidentiat, de 7 ani) care castiga 700 lei iar un cardiolog dupa 30 ani de cariera primeste un salariu de 2200 lei, adica cam cat castiga o tanti care vinde cartele la metrou. N-am absolut nimic cu clasa proletara (mai ales ca provin dintr-o astfel de familie) dar cred ca un medic si-a castigat dreptul de a avea un salariu mai mare decat al unei vanzatoare. Si lucrurile nu se opresc aici. Exista un spital in Bucuresti care face eforturi sa construiasca camine pentru rezidenti, adica oameni intre 25 si 32 ani care poate au sau isi doresc o familie, un copil. Nu cred ca sunt singura careia I se pare o asfel de stare de lucruri revoltatoare! Afland toate astea am inceput sa nu mai condamn atat de mult si sa incerc sa ma pun putin in locul oamenilor pe care i-am judecat atat de aspru pana acum.

                  Sa fii empatic cu toti pacientii, sa ai rabdare sa le explici tot ce trebuie sa stie despre boala lor, sa muncesti dupa un program care nu e niciodata fix si de multe ori devine epuizant, cu week-end-uri libere din an in Paste, sa faci cat mai multe garzi in ideea ca mai faci un ban in plus, si dupa ce in sfarsit ajungi acasa si te ocupi de treburile casnice (ca doar nu iti permiti o menajera) sa mai si deschizi un tratat de medicina si toate astea pentru un salariu ridicol si fara sa accepti “atentii” de la pacienti, deja devine munca umanitara, demna de Maica Tereza! Hai sa fim seriosi, cati sunt in stare cu adevarat de asa ceva?! Nici nu e de mirare ca in conditiile astea sunt unii care se inraiesc atat de mult ca ajung sa ceara de la obraz sau ca practica meseria asta fara nici o tragere de inima.

                 Dupa 4 ani de facultate m-am hotarat in sfarsit sa ma cumintesc si sa imi primesc adeverinta de practica pe bune, sacrificandu-mi 2 saptamani din si asa micsorata mea vacanta de vara. M-am dus acolo unde stiam ca voi gasi oameni care sa se oboseasca sa imi explice niste lucruri si unde nu o sa-mi pierd timpul aiurea. Dupa aceste 2 saptamani am invatat sa fac niste chestii pe care nu visam sa apuc sa la fac din timpul facultatii dar in acelasi timp am iesit de acolo aproape deprimata. Pe sectia respectiva din 7 medici doar 2 erau angajati in mod oficial. Restul erau practic fosti angajati care veneau in continuare la munca ca voluntari si traiau exclusiv din celebra spaga de la pacienti. Sa mai mentionez ca cei 2 care mai au inca fluturasi de salariu sunt oameni la 60 de ani si in cativa ani se vor pensiona? Posturile sunt blocate in Romania din cauza nenorocitei de crize si toata lumea cauta sa plece afara la un trai mai bun si la bani facuti curat. Tot zilele astea am citit despre un medic din Cluj care a devenit recent specialist in chirurgie cardiaca infantila care si el vine la serviciu ca voluntar si primeste 600 de lei pe luna  din partea spitalului pentru garzi. Are 33 de ani. Nu stiu daca are de gand sa plece din tara desi ar avea toate motivele sa o faca. In Romania nu exista chirurgie cardiaca infantila ca specialitate de sine statatoare deci omul asta s-a incapatanat sa se specializeze intr-o ramura a chirurgiei pe care nimeni nu catadixeste sa o acrediteze si sa opereze niste copii a caror unica sansa de supavietuire ar fi fost o interventie in strainatate. Isi da oare cineva seama ce om incredibil trebuie sa fie chirurgul asta sa se apuce de ceva asa de temerar si sa ramana in tara in ciuda unui sistem care nu ii ofera practic nimic?!

In cazul unor astfel de oameni plicul alb nu s-ar numi  spaga ci un sprijin  sa mai vina si maine la munca. Daca as fi mama unui copil cu o malformatie congenitala la inima si omul asta mi-ar oferi sansa sa imi vad copilul crescand fara sa fie platit pentru asta cred ca i-as da inclusiv camasa de pe mine!

                      Asa ca data viitoatre cand veti mai auzi la tv (acest adevarat detergent de spalat creiere cum spune Oana Pellea) inca un reportaj ,care numai obiectiv nu e, despre un medic prezentat ca dracul gol sa va intrebati care e de fapt adevarul. Abia daca a dat cineva stirea despre echipa de medici care a realizat al nu stiu catalea transplant de inima din Romania dar orice scandal e rulat pe toate posturile, zile intregi, picurandu-ne venin in constiinte.

Eu... Ana.

                      Sa ma prezint. Eu sunt Ana, si fara sa imi fac un titlu de glorie din asta, am incetat sa cred ca ma voi incadra vreodata in tipare. Nu sunt cea mai feminina creatura de pe planeta. Spre deosebire de restul populatiei femeiesti  nu ma pasioneaza toalele iar cumparaturile au talentul incredibil de ma termina psihic, ceea ce inseamna ca sunt o anomalie pentru specie. Una din preferintele muzicale cele mai apropiate  “de mi corazon” sunt Parazitii adica hip-hop-areala aia presarata din plin cu injuraturi si misogina de nu se mai poate pe care o apreciaza atat de mult barbatii; eu o gasesc teribil de amuzanta si ma binedispune de fiecare data cand o ascult. Imi place football-ul si daca joaca vre o echipa care imi place sar ca o lacusta in acvariu prin fata televizorului. Cand ma enervez nu recit din Eminescu, cum s-ar astepta unii, ci injur si eu ca tot omul ca sa ma descarc; incerc totusi sa ma las de specimenele scabroase legate de morti; am avut o revelatie: ideea de a babardi decedati nu e deloc tentanta, nici macar spusa la misto.

                      Rareori am chef sa ma dichisesc ca o panseluta si cand totusi o fac nicicodata nu ma simt in largul meu, mai ales daca e prin preajma cineva cunoscut care sigur observa diferenta iar reactia, desi de placuta surprindere, mai mult ma irita decat ma flateaza. Zici ca in rest sunt vre un crocodil de Nil si nu te poti apropia la 2 km de mine din cauza respiratiei si arat a om doar cand sunt ca scoasa din cutie! Fara sa discriminez, cred ca si un homosexual e uneori mai feminin decat mine, dar asta e problema lui, nu a mea.

                 Mi-am ales ca profesie in viata pe cea de chirurg, ceea ce inseamna, cel putin in Romania, ca imi doresc sa reusesc intr-un domeniu dominat de barbati. Evident, sustinerea din partea tagmei masculine e nula si in afara de tata, care nu e medic, toti cromozomii Y din breasla ma desconsidera. N-as putea spune ca ma deranjeaza foarte tare ci mai degraba ma amuza ca nu dau doi bani pe mine si in acelasi timp ma motiveaza. Abia astept sa le vad mutrele cand o sa ma fac eu mare (adica cam pe la vre o 45, asa) si o sa operez  transplanturi de inima ascultand Parazitii. Bai jagardelelor, tara asta a dat prima femeie neuro-chirurg din lume! Putin respect pentru ADN-ul meu carpato-danubiano-pontic! 

                   Nu imi plac mall-urile, cred ca majoritatea cluburilor (decat un house turbat mai bine o muzica buna pe prispa la Poplaca!) si barbatii mai cocheti ca o muiere, adica epilati, pensati, cu haine mulate in culori pastelate, pasionati de cumparaturi si care merg la sala doar de dragul de a-si putea privi in oglinda  pectoralii umflati.

                 Nu imi doresc de la viata bani, ceea ce clar nu se incadreaza in tendinte, si desi as vrea sa am o familie sunt destul de sceptica ca se va gasi cineva care ma accepte prea mult timp cu programul meu de “rock star on tour”, vesnic nedormit si cu prea putine week-end-uri libere. Asa ca, cel mai probabil, la un moment dat voi adopta un copil sau doi ca sa nu mor chiar singura si ma voi ruga in fiecare zi sa-mi pot pastra prietenii.

                Intr-ale lui Cupidon lucrurile au mers pana acum, hai s-o recunoastem, prost. Cu toate ca tendinta aproape generala a sexului opus este de a se simti atras de o persoana atipica, cu care au destule in comun, sfarsesc toti prin a-si dori exact ceea ce petrec atat de mult timp blamand: o persoana feminine dar cu o feminitate care costa (bani dati pe toale si sulemeneli de firma), care vrea prin cluburi de fite (desi ei nu au bani de asa ceva) si care nu are nici un gand de vre o relatie serioasa (sau sa se aseze la un moment dat la casa ei). Cam toata lumea a incercat sa ma schimbe si cum nimeni nu a reusit sunt solo. Dar astept continuarea. Never say never!